Ucraina – ultimele evolutii
Dupa cum arata cea mai recenta harta a confruntarilor din Ucraina, fortele ucrainene care avansasera dinspre Mariupol spre granita cu Rusia, aripa care avea menirea de a curata zona granitei si de a face apoi jonctiunea la Lugansk cu fortele venind dinspre nord, prinzand astfel intr-o punga separatistii, s-a extins prea mult iar liniiile sale de comunicare vulnerabile sunt acum atacate din interiorul pungii. Coroborat cu faptul ca atacurile dinspre nord asupra Luganskului au esuat, putem afirma ca cel putin deocamdata obiectivele operationale ale acestor grupari de forte nu au fost atinse.
In acelasi timp apar stiri cu privire la atacuri ale separatistilor in zona Slaviansk si Kramatorsk – ambuscade, atacuri cu DEI – ceea ce confirma existenta unor grupari de gherila lasate in spate de catre Gruparea Strelkov.
Rusia in zugzwang geopolitic?
Zugzwang, un termen aparut pentru prima data pe la mijlocul secolului 19, este folosit atunci cand unul dintre jucatorii de sah se gaseste intr-o situatie dezavantajoasa pentru ca trebuie sa mute desi ar prefera sa nu o faca. Orice mutare ar face ii va inrautati pozitia. Impingerea jucatorului advers intr-o situatie de tip zugzwang este calea obisnuita prin care jucatorul care detine superioritatea castiga jocul. Situatiile de tip zugzwang se intalnesc de obicei spre sfarsitului jocului.
In toate discutiile despre ce poate sa faca sau ce va face Putin in privinta crizei din Ucraina apar doua directii principale de gandire – prima afirma ca Rusia nu trebuie sa intervina direct in Ucraina pentru ca ar cadea intr-o capcana pregatita de SUA, iar a doua afirma ca Rusia trebuie sa intervina in Ucraina pentru a-si apara conationalii si interesele geopolitice care sunt semnificative tinand cont de faptul ca SUA muta agresiv chiar in aproprierea granitelor sale.
Tradeaza dilema aceasta cumva faptul ca Rusia se afla intr-o situatie de tip zugzwang? Foarte posibil.
Spre deosebire de jocul de sah totusi, Rusia nu este obligata sa mute acum. Intr-adevar, poate evita mutarea. Acesta este argumentul logic care poate fi oferit imediat impotriva teoriei unui zugzwang geopolitic. Totusi, faptul ca nu muti ii permite adversarului sa continue strategia inceputa. Iar acest lucru nu iti va imbunatati cu nimic pozitia.
Stirile care vin din Ucraina nu sunt imbucuratoare pentru rusi. Separatistii au parasit si Kramatorsk, si inca una sau doua zone urbane:
Ceea ce inseamna ca strategia de uzura pe care o banuiam ieri nu se va concretiza sub forma unor lupte urbane pe directia de inaintare spre Donetsk a fortelor guvernamentale. Asta poate insemna fie ca rebelii nu au vrut sa adopte aceasta strategie, fie ca nu au mai avut fortele, moralul si timpul necesar. Cel mai probabil varianta a doua.
Le ramane acum optiunea de a lasa grupuri mici in urma pentru hartuirea fortelor guvernamentale care se vor extinde gradual. Vom vedea daca au facut asta. Daca au facut-o atunci stiri despre atacuri de gherila in spatele frontului ce inainteaza spre Donetsk vor aparea in perioada urmatoare.
Avansul rapid spre Donetsk si atacul asupra Luganskului il vor pune rapid pe Putin in situatia de a alege – muta sau nu muta?
Slaviansk a cazut. Ce face Putin?
Conform rapoartelor ucrainene, separatistii s-ar fi retras din Slaviansk in cursul noptii de vineri spre sambata. Rezultatul este doar unul de moral pentru fortele guvernamentale, si imi voi explica punctul de vedere mai jos.
Separatistii au rezistat puterii de foc superioare a fortelor guvernamentale timp de 6-7 zile si au reusit sa se retraga din punga de foc care li se pregatea. Cu siguranta au avut pierderi, insa faptul ca au fost capabili sa recurga la aceasta repliere strategica inseamna ca in ciuda rapoartelor initiale fortele ucrainene nu reusisera sa izoleze orasul.
Uitandu-ne pe harta, vom vedea si ca Slaviansk nu era punctul central de rezistenta al separatistilor, aceste puncte importante fiind de fapt Donetsk si Lugansk:
Aceeasi harta ne arata ca fortele guvernamentale vor cauta sa izoleze Donetskul actionand cu doua grupari de forte din nord si sud. Slaviansk e primul oras aflat in calea fortelor care actioneaza din nord. Ocuparea Slavianskului nu e un scop in sine. Aceste forte vor mai trebui sa cucereasca cateva zone urbane maricele – Kramatorsk, Druzhkivka, Kostyantynivka, Dzerzhynsk, Artemivsk, Horlivka – in drumul lor spre zona de nord-nord-est a Donetskului.
Un alt lucru important pe care ni-l arata harta este ca separatistii au deja un grup de lupta in Donetsk (conform hartii, in jur de 3.000 de luptatori), ceea ce inseamna ca gruparea lui Strelkov, cea care a actionat in jurul Slavianskului, a avut menirea de a incetini si provoca pierderi fortelor ucrainene, nu de a rezista intr-un fel de ultima reduta.
O necunoscuta care poate schimba datele problemei consta in fortele pe care le mai are la dispozitie gruparea Strelkov si moralul acestor forte. Daca sunt forte importante si reusesc sa reziste la fel de mult si in Kramatorsk, si daca au reusit sa lase in urma in Slaviansk si niste partizani, atunci situatia va fi destul de dificila pentru fortele guvernamentale si acesta e numai inceputul. Avand atatea zone urbane de cucerit si controlat, pana ajung langa Donetsk s-ar putea sa ramana fara suflu.
In acest context, sub impactul imaginilor din Ucraina, imagini cu puternic impact emotional pentru rusi, foarte multe voci din Rusia incep sa dea vina pe Putin pentru ca nu face nimic. “Putin e Iuda”, “Putin e mai rau ca Ieltsin”, “Putin i-a tradat pe rusii din Ucraina”, “Putin ne-a vandut”, “Putin il felicita pe Obama de ziua Americii in timp ce rusii sunt ucisi in Ucraina” sunt multe din mesajele care apar pe zona de limba engleza a internetului. Cu Google Translate se pot vedea multe asemenea comentarii si pe paginile rusesti. E evident o perioada in care presiunea nationalista va creste pe Putin.
Deci ce face Putin? Intervine sau nu?
Tind sa cred ca va interveni, dar isi va modela interventia dupa exemplele anterioare oferite de NATO/SUA. Ma gandesc in principal la exemplul interventiei in Libia.
In Libia interventia nu a venit decat in momentul in care fortele guvernamentale au avansat treptat si au ajuns practic la portile principalelor puncte de rezistenta ale rebelilor – orasul Misrata si orasul Bengazi. Iata harta, zona “tabla de sah” reprezentand punctul maxim de intindere al fortelor guvernamentale libiene inainte de interventia NATO:
Deci ma astept ca Donetsk si Lugansk sa fie pentru Rusia ce au fost Misrata si Bengazi pentru NATO. Ramane totusi sa vedem ce se intampla pe parcurs, evenimentele pot lua intorsaturi neasteptate.
Cand separatistii devin centralisti
Ca sa intelegem absurditatea evenimentelor din Ucraina, trebuie sa ne aducem aminte cum a reactionat populatia din vestul Ucrainei in momentul in care Yanukovici a dat inapoi, nu a mai vrut sa semneze acordul de asociere cu UE si a dat semne ca se reaproprie de Rusia si de planul sau de creare a unei Uniuni Eurasiatice.
In timp ce populatia anti-UE/pro-Rusia din est jubila la decizia luata de Yanukovici, populatia din vest se rascula si isi declara independenta. Iata ce se intampla mai exact:
Regiunea Lvov si-a declarat independenta. La cateva ore dupa ce protestatarii au ocupat sediul procuraturii in centrul orasului si au obligat fortele de politie sa se predea, comitetul executiv al consiliului regional a declarat ca regiunea este sub controlul sau.
“Regimul a inceput actiuni militare impotriva poporului. Zeci de persoane au fost ucise in Kiev si sute au fost ranite. Indeplinind vointa societatii, comitetul executiv al consiliului regiunii Lvov, Rada Populara, isi asuma intreaga responsabilitate pentru soarta regiunii si a cetatenilor sai,” suna declaratia. Comitetul executiv e condus de Petro Kolodiy, presedintele consiliul regional Lviv.
Regiunea, care este traditional ostila esticului Yanukovici si este in favoarea relatiilor stranse cu Uniunea Europeana, are o populatie de 2,5 milioane oameni.
Adunarea regionala din Lviv a transmis o declaratie care condamna guvernul lui Yanukovici pentru „razboiul deschis” asupra demonstrantilor din Kiev.
Opozitia l-a izgnoit pe guvernatorul Oleh Salo in ianuarie. Consiliul regional se afla in mainile opozitiei de atunci dar aceasta a fost prima declaratie de independenta.
Potrivit mass-mediei locale, grupuri ale opozitiei au ocupat cladirile publice si in alte orase vestice, inclusiv in Khmelnitsky, Ivano-Frankivsk, Uzhorod si Ternopil.
Sursa: International Business Times, 19 februarie, 2014
In acelasi timp, autoritatile centrale afirmau ca insurgentii din vest au furat 1.500 de arme si foarte multa munitie dupa ce au atacat baze militare, sedii de politie si cladiri guvernamentale in regiunile vestice ale tarii. Iar Yanukovici era gata sa declanseze o operatiune anti-terorista menita sa restaureze ordinea publica si integritatea teritoriala a tarii. (sursa: Bloomberg, 19 februarie, 2014)
Totusi presa internationala nu dadea vina pe separatisti, ci pe autoritatile centrale:
“Ukraine’s security service ramped up tensions by announcing a nationwide “anti-terrorist” operation in response to the three-month-old protests.”
sursa: AFP, preluata de Naharnet, 19 februarie, 2014
Deci serviciile de securitate ale Ucrainei escaladau tensiunea anuntand o operatiune “anti-terorista”! Ele erau de vina pentru ca escaladau, nu insurgentii/separatistii/”teroristii”. Interesant, nu?
Cum au reactionat liderii occidentali la aceste evenimente. Pai pe scurt, au dat vina pe guvern/autoritatile centrale/Yanukovici, au amenintat cu sanctiuni si au chemat ambele parti la negocieri. Daca vreti sa revedeti declaratiile lui Obama, Kerry si ale altora o puteti face aici: CNN, 20 februarie, 2014.
Oare cum ar fi reactionat deontologii din presa occidentala si liderii politici daca Yanukovici ar fi inceput sa bombardeze orasele din vest? Valeu, imi imaginez ce taraboi ar fi facut toate agentiile de presa occidentale. Crime impotriva umanitatii, atrocitati, suprimarea luptatorilor pentru libertate.
Totusi acum ca situatia e exact invers, iar la putere e un lider pro-UE si pro-SUA care deja a semnat tratatul de asociere, deci acum ca fostii separatisti din vestul Ucrainei s-au vazut cu sacii in caruta, ofensiva “anti-terorista” impotriva regiunilor estice este prezentata ca ceva absolut normal. Acum nu mai sunt de vina autoritatile centrale ca escaladeaza tensiunile, Poroshenko nu e considerat responsabil, iar obligarea unor regiuni sa accepte politica externa decisa de presedinte e ceva normal. Chiar si daca implica folosirea armelor. Ce tare e ipocrizia asta.
Poroshenko anunta o ofensiva majora
Poroshenko a anuntat ca a declansat o ofensiva majora menita sa elimine “parazitii” din Ucraina. Imediat dupa anunt, in dimineata zilei de 1 iulie, fortele guvernamentale au lansat atacuri cu artilerie si aviatie impotriva oraselor Slaviansk si Kramatorsk.
Din punct de vedere strict legal o ofensiva impotriva unor separatisti e absolut normala. Autoritatile centrale vor dori inevitabil sa-si reinstaureze controlul asupra zonelor secesioniste. Nimic de comentat.
Problema totusi e ca Ucraina era divizata asupra politicii externe. Regiunile vestice sunt pro-occidentale si au dorit semnarea asocierii cu UE. Regiunile estice sunt pro-Rusia, au votat masiv cu Yanukovici si se opun asocierii cu UE. Cand era Yanukovici la putere si a respins semnarea tratatului cu UE, alegand Rusia, cei din vest s-au rasculat, au ocupat piete, cladiri guvernamentale, ba chiar au furat arme din sedii de politie si unitati militare si erau si stiri conform carora anumite regiuni vestice erau gata sa-si declare independenta. Dupa ce Yanukovici a fost dat jos de la putere in urma unor miscari de strada si a faptului ca sefii serviciilor si oligarhii au incetat sa-l sprijine (in principal ca urmare a amenintarilor occidentale la adresa averilor lor de peste hotare), cei din est au reactionat similar. Crimeea si-a declarat independenta, a obtinut sprijin militar extern din partea Rusiei si a decis sa devina parte a acelui stat, iar regiunile estice au incercat si ele ceva similar.
Semnand pe 27 iunie asocierea cu UE, Poroshenko nu mai e simplul reprezentat al autoritatilor centrale. El a devenit practic exponentul regiunilor vestice si al pro-occidentalilor. Si a reactivat falia care diviza societatea ucraineana. Solutia de compromis – nesemnarea asocierii cu UE, neintrarea in Uniunea Eurasiatica a lui Putin, eventual organizarea unui referendum – a fost aruncata pe fereastra.
Desi incearca sa-si camufleze intentiile in spatele reactiei normale de a elimina niste secesionisti, miza actiunii sale e evidenta – Ucraina vestica urmeaza sa-si impuna vointa, cu forta armelor, asupra Ucrainei estice. Populatia estica pro-rusa, anti-asociere UE trebuie sa fie “pacificata” si “democratizata”, adica i se va baga pe gat decizia luata de Poroshenko. Nu vreti UE de buna voie? Nu-i nimic, Poroshenko incearca cu forta.
In plus, Poroshenko e presat atat de Maidan (au fost demonstratii recente), cat si de FMI, care a conditionat continuare acordului de imprumut de reinstaurarea controlului asupra regiunilor estice. Se poate spune ca Poroshenko declanseaza un posibil razboi major la ordinul FMI.
Intrebarea este cum va reactiona Rusia. Poroshenko a trecut linia rosie si acum Kremlinul va trebui sa decida. Sub imperiul emotiei generate de imaginile luptelor intense si ale victimelor “colaterale”, opinia publica rusa poate pune presiune uriasa pe el sa faca ceva. Pe de alta parte, e posibil ca Putin sa simta o “capcana” pregatita de oamenii din spatele lui Poroshenko si sa incerce sa evite orice implicare majora.
Oricum, iata cum criza ucraineana se acutizeaza dupa semnarea pe 27 iunie a asocierii cu UE, “glontul lui Gavrilo Princip” din 2014.
Balcanizarea Orientului Mijlociu
Evenimentele recente din Irak fac parte din procesul geopolitic mai extins care poate fi numit balcanizarea Orientului Mijlociu. Asistam practic la un proces complex directionat cu multa rabdare si buna stiinta de cateva mari puteri, dar si de puteri regionale, care consta in eliminarea fortei militare a statelor arabe traditional antagoniste acestor mari puteri si aliatilor lor regionali, iar apoi divizarea si fragmentarea lor pe linii etnice si confesionale.
Acest proces poate fi inteles cu usurinta, iar felul in care el este implementat de marile puteri exterioare regiunii este usor de observat si nu poate conduce decat la concluzia logica conform careia un “master plan” trebuie sa existe la cel mai inalt nivel.
O exprimare scrisa a gandirii geostrategice care se poate afla in spatele unui astfel de plan a fost publicata in Israel in 1982 de catre Oded Yinon. Plecand probabil de la exemplul contemporan al balcanizarii Libanului, autorul afirma ca strategia Israelului trebuie sa fie balcanizarea similara a principalilor sai inamici regionali. Postez in continuare fragmentele relevante:
“Disolutia totala a Libanului in 5 provincii este un precedent pentru intreaga lume araba, incluzand aici Egipt, Siria, Irak si Peninsula Araba. Disolutia Siriei si Irakului in zone etnice si religioase unice, ca in Liban, este scopul principal al Israelului pe termen lung pe frontul de est, in timp ce disolutia puterii militare a acestor state serveste drept principalul scop pe termen scurt.
Siria se va rupe, conform structurii sale etnice si religioase, in cateva state, ca in Libanul zilelor noastre, astfel incat va fi un stat alawit siit de-a lungul coastei, un stat sunit in zona Alep, inca un stat sunit in Damasc, ostil vecinului sau nordic, si druzii care vor forma un stat, poate chiar si in Golanul nostru, si cu siguranta in Hauran si in nordul Iordaniei. Aceasta situatie va fi garantia pacii si securitatii in zona pe termen lung, si acest scop este deja la indemana noastra astazi.
Irak, bogat in petrol pe de o parte si divizat pe plan intern, este garantat drept candidat pentru scopurile Israelului. Disolutia sa este chiar mai importanta pentru noi decat cea a Siriei. Irak e mai puternic decat Siria. Pe termen scurt puterea irakiana este cea care constituie cea mai mare amenintare la adresa Israelului.
[…]
Orice fel de confruntare inter-araba ne va ajuta pe termen scurt si va scurta drumul catre scopul mai important de a rupe Irakul in confesiuni ca in Siria si Liban. In Irak, o divizare in provincii de-a lungul liniilor etnice/religioase ca in Siria in perioada Otomana este posibila. Deci, trei (sau mai multe) state vor exista in jurul celor trei orase mari: Basra, Bagdad si Mosul, si zonele siite din sud se vor separa de cele sunite si de nordul kurd. Este posibil ca actuala confruntare iraniano-irakiana va adanci polarizarea.”
sursa articolului din 1982 citat mai sus: Global Research
Razboiul intre Iran si Irak nu a dus la ruperea Irakului, insa interventia internationala generata de decizia absolut gresita a lui Saddam de a invada Kuweitul a permis continuarea acestui plan. SUA a impus zone de interdictie aeriana exact in zonele menite sa se rupa de Irak, anume nordul kurd si sudul siit:
Totusi, dupa 10 ani de inspectii, bombardamente aeriene, sanctiuni si incitarea la revolte in zonele aflate sub umbrela aeriana a SUA, Saddam a rezistat si Irakul era tot intreg.
A venit apoi, in mod necesar conform planului, decizia de a invada Irakul. O decizie extrem de proasta pentru regiune, impotriva careia s-au exprimat multi analisti dar si lideri politici ai multor tari la vremea respectiva, care a fost totusi promovata de un grup de influenta de la varful politicii americane, un grup care avea legaturi stranse cu o tara mica dar foarte puternica din regiune. Totusi SUA nu are o Agentie Nationala de Integritate, asa ca conflictul de interese a ramas netaxat, iar interesul de a distruge puterea militara a Irakului a fost atins. A urmat apoi divizarea sa.
Bulgarele de zapada a dobandit inertie, si s-a marit ca dimensiune, devenind practic o avalansa regionala.
p.s. Zilele trecute Netanyahu a iesit la rampa si a declarat ca Israelul e gata sa recunoasca un stat Kurd. Pam-pam.
Dupa 100 de ani, din nou pe marginea prapastiei
Peste o saptamana se vor implini 100 de ani de la asasinarea Arhiducelui Franz Ferdinand la Sarajevo (28 iunie 1914), eveniment ce a declansat o criza diplomatica majora care a culminat cu declansarea razboiului mondial doar o luna mai tarziu (28 iulie 1914).
Ca o coincidenta bizara, pe 27 iunie presedintele ucrainean Petro Poroshenko este asteptat la Bruxelles unde va semna acordul de asociere economica a Ucrainei cu Uniunea Europeana. Stiloul lui Poroshenko poate juca rolul pe care l-a jucat revolverul lui Princip cu 100 de ani in urma.
Ceea ce se intampla in prezent in Ucraina nu este nimic altceva decat incercarea hegemonului SUA de a impiedica formarea Uniunii Eurasiatice, un proiect de uniune economica si politica similar celui UE, proiect lansat oficial de Putin in 2012 la inceputul noului sau mandat de presedinte.
Hillary Clinton a atras atentia inca din 2012: “Este o miscare de a re-sovietiza regiunea. Nu se va numi asa. Va fi numita uniune vamala, va fi numita Uniunea Eurasiatica. Stim care este scopul si incercam sa gasim cai eficiente de a o incetini sau impiedica.” (Financial Times, 6 decembrie 2012)
Bineinteles ca aducerea in discutie a unei “sovietizari” e lipsita de substanta. Rusia de astazi nu mai este un stat comunist, iar Uniunea Eurasiatica nu ar fi URSS. Dincolo de aceste epitete menite doar sa-i impresioneze pe cei mai slabi de inger, SUA este deranjata de faptul ca Rusia incearca sa recreeze o imagine palida a acelui POL DE PUTERE care a fost URSS-ul. Problema nu este deci ideologia dominanta a unei astfel de constructii, e vorba pur si simplu de putere. Iar Clinton spune clar ca SUA va incerca sa gaseasca caile de a incetini sau impiedica re-aparitia acestui pol de putere.
Ucraina e “perla coroanei” pentru acest proiect ambitios iar jocul geopolitic destul de periculos la care asistam reprezinta incercarea disperata a SUA si UE de a impiedica aceasta tara sa devina membra a Uniunii Eurasiatice. Periculozitatea jocului consta in faptul ca este dus langa granitele Rusiei si sansele sunt foarte mari ca Rusia sa-l perceapa drept joc de suma zero. Spus mai simplu, pentru SUA si UE ce se intampla acum in Ucraina nu are incarcatura extrem de serioasa pe care o are pentru Rusia, care nu isi permite sa piarda pentru ca s-ar trezi cu principalul competitor geopolitic chiar la “poarta”.
SUA stie foarte bine acest lucru si forteaza mana Rusiei. Cu ajutorul mijloacelor mass-media un “urs” care reactioneaza violent pentru a-si proteja interesele legitime chiar in fata barlogului poate fi prezentat drept vechiul “Mos Martin” care ameninta capitalele vest europene.
Limbajul extrem de dur al celor din G7, desconsiderarea Rusiei ca mare putere membra a “concertului global”, amenintarile si incercarile de a o “urechea” ca si cum ar fi un copil obraznic, tradeaza disponibilitatea SUA de a declansa un nou Razboi Rece daca Rusia persista in incercarea de a-si mentine influenta in Ucraina.
Vector Geopolitic 
Recent Comments